Problema raului la Sfantul Augustin

Introducere

A-l iubi pe Dumnezeu  înseamnă a-i păzi poruncile, mai exact de a face voinţa Lui. Dar ce înseamnă ai face voinţa dacă nu a face ceea ce El ar vrea să faci? Cu siguranţă  nu va voi să faci răul pentru că El e Binele Suprem, şi răul nu va veni de la El. Dorinţa Lui e ca voia ta să fie voia Lui, iar voia Lui să fie a ta. Dar omul din cauza slăbiciunii sale alege să facă răul mai degrabă decât binele. Dumnezeu înzestrându-l cu un dar aşa de mare, posibilitatea de a alege, alege tocmai ceea ce nu ar trebui să aleagă, răul.

Iată o problemă care l-a măcinat atâta timp pe Sfântul Augustin, şi nu numai, avem ca exemplu pe Plotin, pentru care răul (păcatul) este considerat ca un element necesar a-l ordinii, şi chiar Augustin e înclinat spre această idee a lui, dar care mai apoi nu rămâne la această rezolvare pur estetică, ci va încerca să caute o soluţionare a acestei probleme aşa cum vom vedea  împreună.

În anul 387, pe când locuia cu Monica, mama lui, la Roma, Augustin a început redactarea  unui tratat fundamental şi destul de complicat şi greu de înţeles, Originea răului şi Liberul arbitru. Punctul lui de plecare vine de la doctrina maniheiştilor conform căreia răul are existenţa în materie, că e o substanţă  întemeiată într-un principiu viu. Pentru manihei răul este materia şi este proclamat ca fiinţă. Augustin pentru a le răspunde pleacă de la neoplatonici, singurii care susţineau că răul nu are existenţă, că este un accident, o lipsă de privaţie. Augustin se baza mult pe voinţă. El prefera să aşeze rădăcina răului în instabilitatea sufletului decât în trup şi materie[1]. Pentru Augustin, corpul este unul dintre bunurile mai mici, el nu poate fi un rău în sine, pentru că orice vine de la Dumnezeu este bun. Răul nu e, prin urmare, decât o corupţie, adică distrugerea celor trei elemente esenţiale, a măsurii, a formei, şi a ordinii. Cu cât într-un lucru se fac mai remarcate modul, specia şi ordinea, cu atât acel lucru e mai bun. Unde nu există aceste trei elemente care sunt nişte bunuri generale în lucruri, acolo nu există nimic.

Măsura (modus) rea în lucruri; este aceea care înseamnă că lucrul are calităţi mai mici decât ar trebui să aibă. Specia (forma) coruptă înseamnă nepotrivire; de exemplu, în baie nu e ceva rău să umbli gol, dar în piaţă acea ţinută e deplasată. Ordinea e după Augustin, orânduirea lucrurilor asemănătoare şi deosebite, dând fiecăruia rolul său[2].

Astfel fiind spus, sufletul supunându-se corpului, va alege un bine inferior, adică răul. A iubi un lucru nu este rău, dar oprindu-te la acel lucru este un rău. Augustin îi contrazice pe manihei spunând că dacă răul există în materie, adică în corp şi în celelalte lucruri, atunci de ce nu păcătuiesc toţi cei care au un corp? Sfântul Augustin se explică de existenţa sfinţilor care nu au păcătuit în corpul lor. Deci nu carnea e cauza păcatului, ci voinţa liberă. Nu corpul e coruptibil, ci sufletul care se lasă condus de trup, fiindcă trupului îi stă în fire să se simtă atras de cele trecătoare. Diavolul nu are corp şi totuşi a păcătuit, ceea ce înseamnă că a ales să trăiască după sine, şi nu după Dumnezeu, aşa se explică şi cu căderea omului, care alege din buna lui voinţă să iubească ceva inferior. Dar să nu uităm că voinţa e diferită de liberul arbitru, voinţa e puterea de a alege, iar liberul arbitru e puterea de a alege binele sau răul. Corpul e destinat să servească de locuinţă unui suflet bun. Când sufletul e păcătos, această locuinţă a sufletului, corpul, devine ca o închisoare, pentru a-l pedepsi şi a sili astfel pe om să-şi amintească Binele pe care l-a părăsit, pentru a se întoarce la El[3].

1. Natura Răului

Aici plecând de la afirmaţia lui Augustin, pentru ai combate pe gnostici, malum nihil esse, răul nu are fiinţă. De ce? Pentru că orice fiinţă este bună prin faptul că e fiinţă. Prin urmare orice fiinţă şi esenţă sunt bune. Natura a fost bună când a fost creată, căci altfel dacă ar fi un rău n-ar fi trebuit mântuită. Dumnezeu toate le-a găsit bune (Gen 1, 4). Noi avem fiinţa de la Dumnezeu şi nu din Dumnezeu. Ele au fiinţă în măsura în care au primit-o de la Tine şi sunt lipsite de fiinţă în măsura în care nu sunt ceea ce Tu eşti[4]. Căci dacă ar fi din natura lui Dumnezeu, creaturile ar fi identice cu El şi atunci nu ar mai fi creaturi. Trebuie să recunoaştem că nu în această inferioritate faţă de Fiinţa Supremă şi chiar faţă de alte fiinţe, stă cauzalitatea răului[5].

Răul nu e ceva de sine stătător, nu e o natură în adevăratul sens al cuvântului. Binele ca să existe nu are nevoie de rău, dar răul ca să existe are nevoie de bine. O putem explica în felul următor. De exemplu boala pentru om nu e ceva ca făcând parte din el, ci e o privaţie, o lipsă a ceea ce ar fi trebui să fie. Natura este rea doar atunci când este coruptă. Puterea răului este limitat, o voinţă rea nu poate distruge cu nimic ordinea stabilită de Dumnezeu. De aceea natura a tot ceea ce este rău e lipsa, privaţia care se însoţeşte şi se împărtăşeşte cu fiinţa. Natura răului este identică privaţiei, coruperii. Binele naturii nu este imutabil, ci schimbător, şi schimbarea este locul prin care intră în lume răul[6]. Răul nu-i deci o substanţă, ci un accident al substanţei, aşezat într-un mediu care nu îi convine[7].

Natura cu care este înzestrată omenirea de către Dumnezeu este bună, dar Adam înainte de cădere şi Cristos în timpul Întrupării au naturi pure cum noi oamenii nu mai putem avea, deoarece degradarea datorată alegerilor greşite duce la obişnuinţa care ţine legat caracterul, putem vorbi aici de răul metafizic, adică acel rău care nu este rău[8]. Imperfecţiunea metafizică nu este propriu zis o corupţie, ci e naturală. Adevăratul rău e cel voluntar, păcatul[9]. Răul nu-i o substanţă, ci un accident al substanţei, aşezat într-un mediu mai puţin convenabil. Starea aceasta produce suferinţa, ce vine de la corupţie. În păcat, răul nu stă în obiectul către care se îndreaptă actul, nici în natura materială a actului, nici în corpul celui în care îşi are începutul, ci în lipsa a ceea ce ar trebui să fie[10]. Căci Augustin se explică contra maniheilor despre realitatea răului, spunând că otrăvurile pot deveni remedii pentru sănătate atunci când sunt folosite cu pricepere. Răul nefiind o substanţă, natura sa fiind privată, Augustin se explică astfel de reproşul de al fi creat Dumnezeu, şi explică posibilitatea răului prin creaţia din nimic. Putem distinge trei tipuri re rău:

Răul metafizic: acest rău înseamnă o simplă imperfecţiune, limitarea fiinţei. Fiecare creatură îşi are atâta fiinţă şi imperfecţiune cât îi sunt date potrivit scopului pentru care este făcută făptura şi rangul pe care îl ocupă în ierarhia creaturilor.

Răul moral: este singurul rău cu adevărat, iar acest rău se cheamă păcat.

Răul fizic: nu e altceva decât pedeapsa pentru răul moral; cutremure, inundaţii, etc.

2. Originea răului

Unde se află atunci răul, de unde a venit şi pe unde s-a strecurat în lume?[11]. Răutatea vine de la natură, de la un principiu rău, coetern cu Dumnezeu. Împotriva acestor lucruri, Augustin a stabilit că răul nu este substanţă, ci accident; cel care păcătuieşte din neştiinţă nu poate spune că săvârşeşte păcatul fără voia sa, căci actul său, dacă e involuntar ca păcat, nu-i involuntar ca acţiune. Este păcat pentru că omul a făcut ceea ce era oprit. Voinţa este deci condiţia şi cauza păcatului, nu părăseşte ideea că originea păcatului stă în voinţa liberă[12]. Afirmă Augustin în Retractationes: Eu zic că nu există păcat, dacă nu se păcătuieşte din propria voinţă[13]. Augustin nu pune originea răului în unirea sexuală, dar spune că totuşi, dorinţa şi plăcerea care-l însoţesc sunt rele. Ea nu este un rău în sine, ci este un mijloc prin care se garantează perpetuarea speţei umane. Creatorul pentru asigurarea vieţii, a înarmat fiinţa cu pofte şi dorinţe puternice. Plăcerile care le însoţesc nu pot fi păcate decât dacă înfrâng ordinea naturală şi Divină. Nimeni nu forţează spiritul să asculte de pasiuni[14].

În De libero arbitrio Augustin face o paralelă între păcatul omului şi cel al diavolului. El spune că pe când diavolul a căzut printr-un act cu totul spontan, la om, răul a fost provocat de seducţia tentatorului. Dumnezeu îi utilizează pe diavoli doar ca instrumente pentru păcatele noastre, e o permisiune de la Dumnezeu, dar pentru că acesta abuzează de puterea Lui, va fi pedepsit. El nu e stăpân pe voinţa noastră, noi îi putem rezista, el e doar un călău; nu e autorul păcatului, ci doar seducător. Dar fiindcă omul păcătuieşte mai puţin decât diavolul, însuşi acest fapt a contat la redobândirea mântuirii sale[15].

Dacă răul nu are cauza ultimă, nici în corp, nici în efecte, nici în materie, nici în diavol, să vedem dacă nu cumva o are în Dumnezeu. Nu există decât un singur Dumnezeu, de la care totul vine, înseamnă că şi răul vine tot de la El. Dar Augustin, în înţelepciunea sa, afirmă că Dumnezeu nu poate fi autorul răului. Dacă ar fi El, omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui, iar sancţiunile ar fi pe nedrept. Dacă El face răul înseamnă că nu mai e Sfânt. Dumnezeu nu poate fi autorul răului, deoarece El e autorul a tot ce este bun. Dumnezeu prevede răul, dar nu-l vrea. Fiind înţelept lasă pe om să facă ce vrea; nu poate impune omului să facă binele, pentru că astfel omul nu ar avea libertatea să aleagă, El doar inspiră să facă binele, iar omul alege. Răul fiind privaţia binelui, inexistenţă ontologică, nu poate avea cauză. Dar dacă El nu este cauza creatoare, e, în orice caz cauza permisivă a răului. Cu această afirmaţie, Augustin salvează atotputernicia lui Dumnezeu, după ce lui i-a restituit tot binele prin îndepărtarea cauzei creatoare de la El. Inexistenţa cauzei eficiente a răului înseamnă inexistenţa principiului răului. Căci Dumnezeu e cauza eficientă sau autorul tuturor lucrurilor. Răutatea stă în liberul arbitru[16], fiindcă voinţa e cauza păcatului, rădăcina tuturor relelor este avariţia, a voi mai mult decât îţi este de ajuns[17]. Noi păcătuim fără să fim constrânşi de o realitate superioară sau una inferioară, fie şi de una egală, ci numai de această voinţă[18]. Aici intervine o altă problemă, în ce măsură mai putem socoti liberul arbitru ca fiind bun, şi primit de la Dumnezeu, dacă prin el facem şi răul? Pentru Augustin răspunsul e simplu, liberul arbitru este un bun în sine, numai întrebuinţarea lui poate fi rea; voinţa liberă e necesară şi bună, deoarece fără ea nu există drepţi. Virtutea o postulează neapărat. Liberul arbitru este un dar periculos, dar frumos, el este un intermediar. E condiţia unui bine mai mare, fericirea. Nimic nu defineşte mai bine personalitatea ca libertatea[19].

Sfântul Augustin, având credinţa în Revelaţia creştină, afirmă creaţia din nimic, care singură explică posibilitatea răului; neidentificarea  cu esenţa fiinţei în creatură sunt adevăruri care lămuresc posibilitatea răului.                        

   

Concluzie

În lucrarea de faţă am încercat să scot puţin în evidenţă, problema răului la Sfântul Augustin, din ce viziune îl vede el. Am putut vedea concluziile la care el ajungea cu privire la rău. El a căutat diferite răspunsuri, rezolvări care nu-l mulţumeau îndeajuns. Liberul arbitru, voinţa, sunt daruri pe care dacă nu ştim să le folosim, eşuăm. Am scos în evidenţă originalitatea răului, natura răului, probleme pe care Augustin a început să le rezolve pentru a-i combate pe manihei pentru care răul este în materie. Trebuie să admirăm la Augustin o psihologie rudimentară, în care totul se învârte în jurul voinţei, a alegerii.

Bibliografie

ADĂMUŢ A., Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, Iaşi 2001.

AUGUSTIN, Retractationes, Anastasia, Bucureşti 2004.

__________, De libero arbitrio, Humanitas, Bucureşti 2004.

__________, Opera omnia, v, Dacia, Cluj-Napoca 2003.

__________, Confesiuni, Nemira, Bucureşti 2003.

CHADWICK H., Augustin, Humanitas, Bucureşti 1986.  

PAVEL C., Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Anastasia, Bucureşti 1998.

__________, Problema răului la Fericitul Augustin, Eimbor, Bucureşti 1996.

---

[1] Cf. H. Chadwick,  Augustin, Humanitas, Bucureşti 1998, 58.

[2] Cf. Augustin, Opera omnia, v, Dacia, Cluj-Napoca 2003, 177-179.

[3] Cf. C. Pavel, Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Anastasia, Bucureşti 1998, 130-131. 

[4] Augustin, Confesiuni, Nemira, Bucureşti 2003, 149.

[5] Cf. C. Pavel, op. cit., 103-105.

[6] Cf. A. Adămuţ, Filozofia Sfântului Augustin, Polirom, Iaşi 2001, 138-140.

[7] C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, Eimbor, Bucureşti 1996, 48.

[8] Cf. H. Chadwick, op. cit., 60.

[9] Augustin, Opera Omnia…, 165.

[10] Cf. C. Pavel, Introducere în gândirea…, 108-112.

[11] Augustin, Confesiuni…, 140.

[12] Cf. C. Pavel, Introducere în gândirea…, 129-132.

[13] Augustin, Retractationes, Anastasia, Bucureşti 1997, 75.

[14] Idem, De libero arbitrio, Humanitas, Bucureşti 1998, 69.

[15] Cf. Ibidem, 289-291.

[16] Cf. C. Pavel, Introducere în gândirea…, 135-137.

[17] Augustin, De libero arbitrio..., 319.  

[18] Idem, Retractationes..., 257. 

[19] Cf. C. Pavel, Introducere în gândirea …, 158.